Eroii din Sevilla — Steaua 1986

În primăvara anului 1986, Europa fotbalistică privea cu o aroganță discretă spre estul continentului. Nimeni nu își imagina că o echipă venită din spatele Cortinei de Fier, formată exclusiv din jucători români, putea clinti din temelii ierarhia marilor puteri din Occident. Însă povestea acelei echipe, condusă de pe bancă de Emeric Ienei și din teren de Tudorel Stoica, Ladislau Bölöni sau Marius Lăcătuș, era scrisă sub semnul unei încrederi de fier și al unui fotbal total, bazat pe pase scurte și o viteză uluitoare de construcție. După ce au trecut rând pe rând de Vejle, Honvéd, Kuusysi și au spulberat Anderlecht-ul în semifinalele de la București, steliștii se trezeau în fața marii finale, programată pe 7 mai, chiar în Spania, pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla.

Adversara din finală era gigantul FC Barcelona, o echipă plină de vedete internaționale, care juca practic pe teren propriu, susținută în tribune de peste cincizeci de mii de fani catalani frenetici. Steaua era considerată victima sigură, o simplă figurantă invitată la sărbătoarea spaniolă, mai ales că nu se putea baza în teren pe căpitanul ei suspendat, Tudorel Stoica. Cu toate acestea, pe măsură ce minutele se scurgeau pe tabela stadionului din Sevilla, planul tactic perfect al lui Ienei bloca complet atacurile Barcelonei. Românii au jucat cu o maturitate tactică incredibilă, ținând mingea departe de propria poartă și controlând ritmul. Chiar și intrarea pe teren în repriza a doua a legendarului Tudorel Stoica — nu ca jucător, ci prin spiritul insuflat colegilor, în timp ce pe gazon își făcea apariția geniul retras Anghel Iordănescu ca jucător-antrenor — a oferit echipei calmul necesar pentru a rezista timp de o sută douăzeci de minute. Scorul a rămas zero la zero, iar destinul trofeului avea să fie decis la loviturile de departajare.

Ceea ce a urmat în acea noapte caldă de mai a depășit granițele sportului și a intrat direct în tărâmul mitologiei fotbalului. Pe linia porții s-a instalat Helmuth Duckadam, un portar înalt, cu mustață și reflexe de felină, sosit din Arad. Presiunea era uriașă, iar primele două penalty-uri executate de steliștii Majearu și Bölöni au fost apărate de portarul spaniol Urruti. Însă Duckadam începuse deja un joc psihologic de neegalat cu atacanții Barcelonei. Ghicind colțul la primele două execuții ale spaniolilor, el a creat o barieră mentală de netrecut. Când Lăcătuș a izbit mingea sub transversală, iar Balint a înscris cu un calm olimpian, Duckadam a apărat și a treia, și a patra lovitură a spaniolilor, plonjând de fiecare dată exact acolo unde pleca mingea. Patru penalty-uri consecutive salvate, un record absolut și o performanță unică în istoria competiției, care i-a adus pe loc porecla de „Eroul de la Sevilla”.

La ultimul plonjon al lui Duckadam, comentariul radio și TV din România a izbucnit în lacrimi de bucurie, iar în țară, în ciuda dictaturii și a nopților întunecate din Epoca de Aur, mii de oameni au ieșit pe străzi la miezul nopții pentru a sărbători un miracol. Steaua București devenea prima echipă din Europa de Est care cucerea Cupa Campionilor Europeni, ridicând cel mai râvnit trofeu de pe continent deasupra capetelor într-o mare de tăcere spaniolă. Acea seară de mai a demonstrat lumii întregi că imposibilul nu există în fotbal atunci când talentul pur se întâlnește cu disciplina militară și curajul nebun al unei generații de aur, lăsând în urmă o poveste nemuritoare pe care românii o spun și astăzi cu pieptul plin de mândrie.